Teoria comparaţiei sociale(Festinger, 1954) porneşte de la ideea că oamenii simt nevoia să se autoevalueze, în lipsa unor repere obiective, prin comparaţia cu alţi indivizi, şi preferă să se compare cu indivizi similari. Resortul comparaţiei îl reprezintă menţinerea stimei de sine pentru sporirea căreia se caută comparaţia cu cei care au reuşite mai reduse sau eşecuri mai multe (comparaţia socială descendentă). În cazul unor grupuri de studenţi, activitatea şi vizibilitatea pot fi variabile prin care să aibă loc o diferenţiere de statut, astfel încât să se activeze comparaţia socială atât descendentă cât şi ascendentă.
În cazul experimentului din 2007, a funcţionat comparaţia socială ascendentă şi descendentă pentru că grupurile implicate în proiecte s-au autoapreciat pozitiv în momentul de start, iar colegii din grupul martor i-au apreciat pozitiv doar pe baza implicării. Cu alte cuvinte, implicarea în proiecte s-a transformat în resursă de menţinere a stimei de sine pentru cele două grupuri active iar pentru cei din exterior, în resursă de comparaţie socială ascendentă. Chiar dacă imaginea grupurilor active s-a deteriorat parţial pe parcursul proiectului, statutul lor s-a menţinut uşor mai ridicat până la final.
Completat sub: r Intelligent Communication | Tagged: experiment
In viziunea mea, teoria comparatiei sociale poate fi asociata si cu legatura dintre grupul de apartenenta si grupul de referinta. De multe ori, indivizii dintr-un grup tind sa se raporteze la valorile si normele altor grupuri, considerand ca acestea li se potrivesc mai bine si aspirand la integrarea in grupul de referinta.
In cazul prezentat, accentul se pune pe nevoia mentinerii stimei de sine, iar comparatia se face mai ales intr-un sens ascendent, studentii comparandu-se cu cei cu un status mai ridicat, probabil din dorinta de a-i egala si de a obtine, la randul lor, un status mai ridicat.